Sunt singur și totuși caut singurătatea, nu acea singurătate ascetică de care ar crede unii. E căutarea acelei singurătăți ce nu provoacă/naște durere, ce nu trezește neînțelegere sau o înțelegere ce mi-ar judeca dorința drept un egoism, căci, cu toții suntem egoiști în fire, problema e că nu toți recunosc.
De ce societatea, pe parcursul evoluției omenești, a devenit atât de plină de legi, care ar fi „promovat” libertatea, care schimbă radical sensul acestui concept!?
Căci, dacă promovăm o libertate, atunci ea în sine ar fi trebuit să existe, și nu vreau să mi se spună că suntem cu toții dependenți de ceva sau cineva. Ne supunem cu toții anumitor coduri de legi și le acceptăm/tolerăm/efectuăm pe unele, dar…
Am putea oare exista în societate și totodată în afara ei?
Ne-ar permite oare acest egocentrism să lăsăm lumea să trăiască, să existe în mai multe dimensiuni?
Ducem viața, dorințele, credințele, prejudecățile, etc. societății, fiecare târând în spate necazurile provocate de egoismul fiecărui care a contribuit la implementarea plăcerilor sale în masă, negând dorința/libertatea celor ce nu fac parte din breasla sa.
Nu ne putem debarasa de valorile altora, nu suntem în stare să trăim după libera bună voință.
Suntem într-o negație continuă, și într-o continuă exercitare/efectuare a acelor lucruri negate.
Oameni de vază din diverse domenii, afirmă că suntem ființe biopsihosociale; dar, ce ne împiedică să ne trăim viața? De ce societatea ne privează de libertate? De ce societatea ar fi cointeresată de nimicirea indirectă a celor din jur, privindu-i gândurile personale, împlicându-se în viața privată?
De ce nu am putea fi singuri?
Care ar fi arma împotriva teroriștilor singurătății?
Bejenari Sergiu
30.03.2011
