Interpretarea celor zece porunci biblice sau DECALOGUL-ui

În această interpretare a poruncilor din decalog, voi încerca să utilizez metoda gramaticală și cea psihologică. Semnificația ce va fi descrisă, din start necesită percepută ca una mai mult sau mai puțin subiectivă, pe alocuri fiind interpretări axate pe aspectele morale, și cu o detașare de partea religiosului; în sens că, felul în care vor fi interpretate aceste porunci, va fi unul neutru, redând ambele părți văzute.

Conform celor zece porunci, soțiile sunt proprietatea bărbatului lor, căsătoria înseamnă transfer de proprietate (de la tată la soț), iar femeile sunt mai puțin prețioase decât proprietățile imobiliare, fiind menționate în urma lor.  Adulterul este încălcarea dreptului de proprietate al unui bărbat.[1] Deci, cele zece porunci se adresau doar bărbaților evrei.

Varianta poruncilor analizate/interpretate aici, nu este nici cea ortodoxă, nici cea catolică sau luterană, ci a învățăturii iudaice.

Prima poruncă: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.”

Această poruncă neagă existența altor zeități, în afară de singurul Dumnezeu adevărat. Ceilalți dumnezei fiind falși/inventați. În acest fel, îndemnând credinciosul să abandoneze alte idei cu referire la vre-o zeitate în afară de cea absolută.

Absolutizarea zeității, se dovedește prin noțiunea logico-gramaticală ce formează porunca, și dacă extragem sensul din cuvintele „Domnul, Dumnezeul”, l-am putea traduce ca „autoritatea supranaturală” sau „conducătorul atotputernic”. Caracterul psihologic din porunca iudaică „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.”, poate fi perceput ca unul mai mult sau mai puțin autoritar, fiind vizibilă evidențierea eului „eu, domnul, dumnezeul”, prin această observ prezența unei manifestări de caracter personalitate/„ceva” cu tendințe narcisiste, pornind îndemnul/poruncirea abandonării „străinului” din viața „ta”/oamenilor.  Interpretând „citatul”/porunca în acest fel, și căutând de a da o explicație cu referire la caracterul ce se ascunde sub aceste cuvinte, aș putea spune că este unul xenofob, orgolios și totodată narcisist, acestea fiind observate în dorința de dominare, atenție, sacrificiul omenirii, toate în favoarea credinței/devotamentului spiritual față de El/Dumnezeu.

Porunca a doua „Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.”. Porunca respectivă este împotriva creării unor idoli sau a unor reprezentări vizibile, oricare din aceste idolatrizări fiind una falsă.

Cum am descris și mai sus, referitor la caracterul psihologic, porunca a doua vine în apărarea și susținere pentru cea dintâi, cultivând un nihilism, excluzând semnificația divină și întruchiparea acesteia din tot ce este ca formă materială în timp și spațiu; accentul fiind exclus de pe material și zugrăvit în cel ideologic, axându-se pe partea spiritualului, care este mai puternic ca orice forță materială; aici exclusă fiind orice înfățișare/chip și nume, în afară de singura semnificație „interioară” a divinității, ca superior/Dumnezeu suprem/absolut.

La nivel logico-gramatical, observăm prezența negației în fiecare propoziție, aici fiind absolutizată divinitatea prin negarea a tot ce nu are vre-o legătură cu El/subiectul „vorbitor”.

Porunca a treia „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.” Aici, se observă, cum prin această poruncă, recomandă/impune donarea a tuturor părților pozitive a omului, către atotputernicul Dumnezeu, astfel, excluzându-se orice gând/vorbă batjocoritoare către El, debarasându-se de emoțiile/trăirile negative a celor vii. Orice întâmplare, fie ea bună sau mai puțin bună, nu poate fi atribuită cu dezacord/ură – zeității, căci acesta elimină orice drum către sine – care aduce forțe negative. O simplă luare în deșert, a adevărului absolut/zeității supreme, îl poate duce pe cel păcătos, către o pedeapsă neevitabilă, autoritatea supremă, în acest mod, își întărește caracterul și autoritatea, obținută prin amenințarea celora din afara dominanței sale.

Primele patru porunci, în comparație cu celelalte șase, sunt considerate și acceptate, ca fiind cele ce țin în mare parte de devotamentul și credința față de Dumnezeu, însă consider că, a patra conține în sine și latura ce ține de moralitate, liniștea interioară și detașarea de materialitate. Deci, a patra poruncă, sună în felul următor: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești.” Această zi conține în sine mai multe semnificații, prima semnificând ca fiind ziua sabatului, când evreii se odihnesc (Sâmbăta, ultima zi din săptămână), la fel cum și Dumnezeu s-a odihnit după ce a creat omenirea.

Pe lângă ceea, că legea a treia interzice credincioșilor să i-a în derâdere numele domnului, acesta își atribuie o sărbătoare, în care creștinii ar trebui să sacrifice gândul/moralul în numele atotputernicului. Tendințele narcisiste ale „subiectului”, sunt până aici, vizibile/observabile, prin caracterul iubitor de sine, educând creștinul, către un devotament și un egoism religios, trezind o dragoste violatoare, către zeitate (sine). A doua parte a semnificației acestei porunci, ține totodată și de partea morală a omului, și anume ceea, ce se numește odihnă și relaxare; de aici fiind vizibilă cărarea libertății, care permite omului, să simtă și o altă latură a vieții, și anume acea a spiritualului/detașării de material, uitarea de griji/probleme/ocupații, astfel, având posibilitatea de a simți că este liber.

Porunca a cincea „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” De aici pornesc poruncile, ce țin de codul moral, al multor culturi, legi – care țin de datorie și respect, nu doar față de Dumnezeu, dar și față de cei din jur, începând de la părinți/frați/surori și continuând până la cel mai îndepărtat/dușman.

Respectarea părinților, în diverse culturi, care nu au vre-o legătură cu doctrinele creștinismului, este prezentă, și presupune o normă morală, părinții fiind cei care prin ajutorul părinților/părinților lor, au dat viață unei ființe vii care astăzi este în viață, și acest sentiment de respect/ură către părinți, este prezent în sufletele multor oameni, deoarece datorită părinților și anume mama și tata, care și-au sacrificat o parte din sine pentru a da naștere unei noi ființe. Porunca respectivă, fixează o seninătate în sentimentele creștinilor/poporului evreu.

În orice societate contemporană, omorurile sunt sancționate prin lege. A șasea poruncă „Să nu ucizi.”, sună la fel ca o restricție, și orice restricție dată de Dumnezeu și încălcată de om, presupune pedeapsă. Dar pe lângă acest caracter de restricție/amenințare, porunca respectivă, îndeamnă spre o armonie socială, astfel fiind posibilă o libertate  și orice om având dreptul la viață, soarta acestui din urmă fiind hotărâtă doar de către Dumnezeu, și nici o altă ființă umană nu este în drept de a lua viața unui om; căci libertatea de a trăi este dată tuturor oamenilor, și nu poate fi sustrasă de către vre-o altă ființă umană în afara domnului. Această normă morală, este validă pentru cei, care au dorința de a se încadra în societate, căci, pentru a supraviețui într-o anumită societate, este necesar de a respecta anumite reguli, acestea fiind în favoarea oamenilor, fiecare fiind liber de a-și trăi viața, și nicidecum de a sustrage/hotărî destinul altui om.

Echilibrul într-o familie, ține de atitudinea și interesele partenerilor unul față de celălalt. Poporului evreu i-a fost dată porunca a șaptea „Să nu preacurvești.”, care învață sentimentul de devotament/respect/sacrificiu între parteneri/membrii familiei, și anume între soț și soție. Preacurvia, atât din partea bărbatului cât și din partea femeii, presupune o pată a simbolului familiei, o înșelare și păcat, care se manifestă negativ asupra tuturor aspectelor familiei. Respectarea acestei porunci, este pentru cei ce doresc de întemeia o familie trainică, implicând stima reciprocă, înțelegerea și susținerea partenerului, pentru crearea unei familii de lungă durată, credincioasă în Dumnezeul atotputernic, care ocrotește pe cei corecți în deciziile luate. Soțul și soția dăruindu-și corpul reciproc, și, relațiile sexuale fiind întreținute doar între ei doi, cu scopul de a da/naște viață; acest devotament simbolizând puritatea familiei.

Ceea ce-l face pe un om să se simtă fericit/plăcut, de la posedarea anumitor lucruri materiale, îl poate face pe altul nefericit, mai ales dacă acel lucru a aparținut cuiva și apoi extras din nu din buna voință. „Să nu furi.”, astfel sună cea de-a opta poruncă din decalogul evreiesc. Furtul, la fel este condamnat prin lege, pe parcursul istoric, această faptă fiind pedepsită prin diverse metode, de la tăiatul mânii până la tăiatul capului. Deposedând o persoană de ceva ce-i aparține, hoțul lipsește victima de obiectul/lucrul care-i servea la anumite activități, și furtul a ceva ce-i aparține altuia, îi poate aduce daune/necazuri grave celui dintâi. Acel obiect/lucru, poate fi unica sursă de existență a omului/victimei, și prin satisfacția dorințelor, hoțul îi fură dreptul de existență a persoanei date, și totodată, a familiei care este hrănită de acela.

A fura, în unele cazuri poate fi echivalent cu, a ucide, și lucrul care-i face viața mai bună hoțului, poate omorî o familie întreagă, după care poate urma și sentimentul de vină, acesta din urmă provocând o multitudine de urmări.

O minciună spusă la momentul nepotrivit și persoanei nepotrivită, poate hotărî soarta unei sau a mai multor persoane. Porunca a noua „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”, presupune o tindere către adevăr, și iarăși este o normă morală, care se referă la familie și cei care sunt aproape acesteia. Sora mărturisind strâmb împotriva fratelui, ar duce către o devalorizarea a familiei/neamului, și în genere a imaginii celui ce mărturisește în acest fel. Adevărul, este cel ce învinge, în majoritatea cazurilor, minciuna este dezgolită, și relația strivită. Porunca respectivă, vine cu învățătura către creștini, de a nu minți.

Porunca a zecea „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”, această poruncă îndeamnă poporul evreu, de a nu dori nimic din cele ce nu le aparține, și doar o simplă dorință, necesită de a fi exclusă, deoarece aceasta poate duce către încălcarea celorlalte legi din Decalog, și anume, adulterul, umor, furt; astfel, fiind greșit de a încălca aceste porunci, la fel și de a dori  doar, acele lucruri. Aici, consider că porunca respectivă, se axează pe stingerea focului invidios din inimile omenești, căci, invidia, este calea greșită spre care pornește creștinul, și admite astfel de dorințe/pofte. Dorind/invidiind casa aproapelui, robul străinului, bunurile casei, cel ispitit poate ajunge la acțiuni greșite, care ar permite nașterea unor necazuri atât în viața sa cât și în viața celor ce suferă în urma poftei pofticiosului. Dorind/visând nevasta aproapelui, invidiosul poate destrăma o familie, și totodată poate în călca legea ce spune de preacurvie, adâncind în păcat/necaz, chemând după sine pe cel ispitit de cel ispitit.

Deci, în interpretarea respectivă, am încercat să fiu câte e posibil imparțial, chiar dacă pe alocuri se simte inversul. Analiza acestui Decalog, este elaborată într-o formă liberă, încercând de a doza obiectivitate și limita subiectivitate, însă până la urmă, orice interpretare include în sine câte o picătură de subiectivism.

Unele din cele zece porunci, sunt valide și astăzi, în diverse culturi, acestea făcând parte și din legislația a multor țări, cât și din codurile morale nescrise, care susțin armonia în relațiile societății, familie, școală, serviciu, etc.

Fiecare este liber de a alege, de cine să fie limitat.

Autor: Bejenari Sergiu

---

[1]  Sursa precizării predestinației Decalogului: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_zece_porunci