În urma celor nevăzute

Postez aici o mică povestioară, ce am scris-o încă în 2009. E un fel de încercare de a scrie ceva, de a reda o realitate din somn/vis. 

Chiar dacă pare a fi ieftină și cu idei infantile, îmi asum riscul de a primi critică, în urma citirii acestei scrieri.

Spor la citit...

În urma celor nevăzute

Închid ochii în singurătate, și încerc să adorm după o zi trecută ca oricare alta, în tăcerea cimitirică. Inima parcă nici nu mi se zbate de parcă nici nu a-ș avea-o în piept, de parcă ar fi în palma piciorului stâng în dreptul degetului cel mic, mi se zbate agale în micuțul deget rece. Ochii mi se închid atât de lin parcă mi i-aș trage încetișor cu palma asemeni unui cadavru omorât privind spre cerul luminat de apa mării arzătoare de soare. În întunericul atât de cumplit, nu văd nimic la această oră târzie, nici ceață și nici nori.

***

Îndată din pământ se aude cineva strigându-mi numele meu iubitor de parcă m-ar fi știut de o vecie. Dar nu e nimeni în subsol, căci nu are de unde fi, e întuneric și umezeală și ușa este încuiată de demult. De ce mă strigă-atâta, ce nu știe că nu voi veni? Căci pe mine nu mă strigă nimeni chiar cât nu ar putea de tare. Sunt surd, nu aud nimic ce se aude, nu aud cum cântă păsările dimineața, nu aud cum strigă copiii pe-afară, nimic n-aud, doar vuietul tunelului meu de piatră jilavă plină de mucegai însurit și înverzit, veșted pe bruna piatră de funingine a tunelului meu subteran ce duce spre infinitul ce mă doboară răstignindu-mă de pe un perete pe altul.

Dragdime !!! iară-și mi-aud numele, dar nu-i cunosc glasul, nu am mai auzit voci de-atâta timp, nici nu percep ce fel de voce e, nu înțeleg e fată sau bărbat, dar glasul este atât de lin.

De ce mă cheamă? Oare e adevărat sau mi se pare? Nu mai deosebesc realul de neant, nici culoarea nici lumina.

Mă ridic îndată, aprind lanterna de gaz și ies din odaie, merg pe coridor spre ușa din fund de după scară. O deschid și pășesc încetișor, cobor pe scările acoperite cu praf umed, însă nu găsesc pe nimeni, nu-i nimeni.

—    Este cineva aici?

Nu-mi răspunde nimeni. Încerc să merg pe rândul dintre morminte, înfricoșat, dar nici o vietate, sunt doar eu și mormintele de granit.

Ajung în fundul cavoului și îndată din spate mi se ivește o lumină puternică, ce mă orbește chiar dacă nu privesc spre ea.

—    Au !!! mă dor ochii și nu văd nimic.

—    A venit timpul. Îmi spune vocea luminii sclipitoare.

—    Care timp? întreb eu disperat.

—    E timpul despărțirii tale de ceea ce ești. E timpul să te răsplătești pentru toate cele rele ce le-ai făcut în viața ta mizeră și mixtă. Răsplata îți va fi foarte cruntă căci ești atât de păcătos că nu-ți mai pot permite să-ți duci zilele până la bătrânețe. Ești un vierme ce ți-ai râmat tunelul blestemat, dar nu vei mai răzbate-n depărtare, căci a sosit clipa pedepsei tale.

—    Dar cum, cum pot să mor acum, când sunt atât de tânăr, când nici măcar n-am încercat să-mi îndrept greșelile vieții?

—    Nu mai ai acest timp, pentru că nu meriți nici o zi de viață în carne și oase, vei fi pedepsit pe veci pentru groaznicele tale fapte satanice. Îți știi și singur soarta/trecutul.

Și mă întorc eu spre lumină, dar îndată răspund cu un urlet dureros, cad jos și tremur ținându-mă de ochi însoțindu-mă cu vocea-mi disperată.

—    De mic copil ești curios, și uite unde tea adus dorința de a ști prea multe. Ești surd din cauza dorinței de a ști ce se afla în capul sărmanului tău tată, atunci când venind din spate i-ai despicat capul cu toporul, bietul om lucra din greu pentru ați aduce de mâncare pe masă. Frica și nervul tău prost te-au făcut surd și acum ești și orb ca o cârtiță, iară-și curiositas al tău te doboară. Nu mai poți trăi tu mai departe omule. Căiește-te acum că ți se cere, căiește-te și vei muri în liniște, totuși în chin.

—    Mă căiesc în toate ce le-am făcut, Dumnezeul meu, iartă-mi păcatele mele neiertabile, doar nu mă chinui, omoară-mă acum, căci nu mai merit viață.

—    Vei muri doar după ce te vei pocăi în toate cele greșite de tine în cel mai înalt grad. Doar atunci vei fi lăsat de viață, de nu vei spune tot, atunci viața atât de dorită te va necăji în fiecare minută și nu-ți va da voie să mori, doar chin în chin vei fi. Acum vorbește și scâncește.

—    Recunosc Doamne, că am greșit în viața mea scârnavă, de la prima clipă aflată pe acest pământ, din clipa când i-am provocat durere nemărginită mamei ce mi-a dat naștere, am lăsat-o însângerată și ruinată sub pietrele durerii. Eu sunt cel ce i-am luat ei viața sfântă. Iartă-mă Doamne că sunt păcătos. La șase ani am avut o emoție neplăcută față de mama și atunci când am mers în pădure după ciuperci, ei i se făcuse rău și se întinse jos să se odihnească. Eu eram mic și fără minte, am luat cuțitul din coș și în timpul când ea a închis ochii, am ridicat cuțitul în sus asupra ei și cu o minimă putere de copil l-am înfipt în ochi și a intrat direct în cap, pe jumătate. În lipsa de puteri, mama se tolănea pe jos de durere cu răcnete disperate izbindu-se dintr-o parte în alta câteva minute până nu a murit ca un câne omorât de propriul său țânc. Și spre sfârșitele vieții, s-a oprit pe spate tremurând cu întrebarea spre cer ,,Pentru ce?”. Taică-meu când venise să vadă ce se întâmplă, a căzut în genunchi plângând în gura mare asemenea unui ratat. Îngropând-o apoi acolo în pădure, și doar apoi o anunța-se pe soră-mea de deces pe soră-mea ce sta în casă. Iartă-mă Doamne!!!

—    Ești de neiertat nesimțitule. Ai lăsat un bărbat cu doi copii, fără soție, într-o pădure îndepărtată de lume. Cum de ți s-au ridicat mâinile de copil să faci o asemenea crimă, să-ți omori mama. Ai asasinat-o și lăsat-o să moară ca pe un câine…

—    Nu știam ce făceam, o Doamne.

—    În focul veșnic meriți aruncat. Vorbește căci ai o grămadă de nenorociri desăvârșite.

—    La vârsta de 13 ani, într-o zi când am intrat în camera de lucru a lui tata, el sta cu spatele spre ușă. Am intrat fără să mă observe, am luat toporul de despicat lemne și așa cum sta tata pe scaun, am ridicat toporul și din toată puterea l-am pălit peste cap. Într-o privire i-am despicat capul în jumătate, omorându-l pe loc fără nici un sunet, așezând capul pe masă de parcă ar fi adormit într-o băltoacă de sânge. Corpul său îl îngropasem într-o râpă, ce cu greu îl târâsem până acolo pe ascuns să nu mă vadă soră-mea. L-am acoperit cu pământ apoi cu frunze fără ca să i se găsească urma. În acea zi, soră-mea îl căutase peste tot, și totuși nu-l mai găsise, căci fratele său îi luase zilele lui taică-său ca unui porc sălbatec. Eu sunt vinovatul ce am luat viața părinților mei nevinovați, după care rămăsesem cu soră-mea singuri. Dar am susținut-o atunci și o ajutam în toate căci eram deja mare și puteam lucra mult și din greu. Iartă-mi Doamne ale mele năstrușnice păcate. Iartă-mă căci mă căiesc.

—    Nu va fi să te căiești nici zece vieți omenești pentru necazurile tale. Nu te fă jalnic căci ești neajutorat. Vorbește.

—    Peste câțiva ani după moartea lui tata, aveam vre-o optsprezece ani și eram deja mult mai mare și parcă mult mai plin la minte, o ajutam pe soră-mea în toate, dar într-o zi iară-și parcă am fost vrăjit de Diavol. Soră-mea făcea dușul de vară în spatele casei, era goală și mă uimea când îi zăream corpul de fecioară. Avea un corp firav, gingaș, drăgălaș, era asemenea unei divinități, dar fiara sălbatecă din mine nu s-a ținut înăuntru și am luat un ciocan nu prea mare, m-am apropiat încet de ea, am apucat-o de umăr și odată ce s-a întors spre mine – am început să-i zdrobesc chipul asemenea unui nemernic. I-am distrus capul bucățele și am lăsat-o afară ca pe o bucată de carne putrezind, ne-îngropată, mâncată de păsările și animalele pădurii. O, Doamne fie-ți milă de mine și nu mă omorî așa cum i-am distrus eu pe cei ce ar fi trebuit să-i iubesc.

—    Urcă în cavoul din dreapta ta. E liber și e pentru tine. Nu vei muri ca ei. Vei muri ca toți, numai că nu vei fi mort. Urcă-n cavou și-ți trag piatra să stai viu să te căiești asemenea morților din jurul tău.

—    Nu, Doamne fie-ți milă…

***

Mă trezesc acum, agitat și transpirat. E dimineață, soarele acu trebuie să iasă-n zare.

Merg în locul cel pregătit. Mă ridic din pat, ies pe pragul dinspre soare, agăț funia de streșină și fac un nod, îmi trag scaunul aproape, urc în picioare, îmbrac sacul peste cap apoi îmi trag funia peste gât.

Mă gândesc acum ce să mă fac, căci dorința mea e nimicirea-mi, să nu mai trăiesc așa cum nu trăiesc nici ei. Sunt chinuit de sine însăși, mi-am transformat eu viața în infern, înainte de a ajunge spre cel neștiut, sau poate că nici nu ajungeam spre el, să fi fost eu. De ce? Nu mai este rost să-mi mai răspund la ceea ce mă-ntreb.

Împing scaunul.

Nu simt pământul, doar suflarea mi se oprește.

Miros de sac… furnici… forme rotunde… Glod…

Autor: Bejenari Sergiu

06.11.2009